SOARE. VERDE. NEBUN

2011-11-18T20:23:00.001+02:00

***

Tineretea
e ca o palma deschisa
e ca o mana intinsa
cand spre Dumnezeu, cand spre oameni,
cand spre nori sa le stoarca ploaia,
cand spre propriul suflet in alergare.

Tinerea de mana
e ca fluxul si refluxul
la rasarit de zi, de suflet, de melodie,
la fiecare rasarit de poveste.

Mariei, la 20 de ani:)
La multi ani!

Povestea Anei - The young man and the sea

2011-11-05T13:34:00.001+02:00

Pentru cei mai mulți dintre noi, ‘anii de liceu’ rămân undeva în trecut, ca un tablou spre care apoi privim cu o doză de amuzament, cu o liniște vioaie, uneori cu dor sau cu un sentiment de adolescență renăscută ori definitiv pierdută. Pentru Ana, acei ani par a fi o pânză încă în lucru, un trecut ce încă poate fi schimbat într-o lume a ideilor, a imaginativului, un roman al adolescentului mai degrabă clarvăzător, decât miop. Trăirea specifică acestei vârste a contrariilor, dublată de o profundă sensibilitate, e permanentă în creația tinerei scriitoare, fie prin teme și motive, fie prin forma reflexivă sau detaliile de maximă subiectivitate.

Ana Iulia Pop, în prezent studentă a Facultății de Litere, este autoarea unui volum de poezie și proză scurtă, publicat la București în 2008, și deținătoarea unui numar generos de premii care îi probează talentul și îndemânarea în jocul cu cuvintele.

Adolescența, despre care spuneam că descrie succint creația ei, e totodată vârsta primelor încercări mai îndrăznețe pe acest teren al literaturii, vârsta debutului cu volumul « Existența inexistenței », a căutărilor și oscilațiilor între poezie și proză, a unei bogate înfloriri. Întâlnirea cu literatura a fost, desigur, mult mai timpurie, lecturile bogate oferind atât o bază consolidată pentru experiența scrisului, cât și imboldul spre experimentare. Compania și prietenia unor tineri pasionați de scris, de lectură și de alte preocupări de acest gen, atenția acordată din partea unor oameni cu experiență în domeniu, încurajările și aprecierile, nevoia de a descătușa gânduri și stări, de a pune întrebări, de a împărtăși din sine cu ceilalți, au concurat într-un mod fericit la începutul poveștii. Treptat, a adunat, din încrederea celorlalți în potențialul ei, încredere în sine, de unde s-a nascut libertatea de a răspunde provocărilor acestei arte și a dispărut constrângerea fricii de greșeală. Și ca pasărea după primul zbor, a descoperit un altfel de cer, alte dimensiuni ale jocului, noi orizonturi. Continuarea, fără a fi spectaculoasă, surprinzătoare, marcată de obstacole ori de succese nebănuite, a trasat o evoluție gradată, un progres vizibil și constant. Publicarea propriului volum a venit ca o certificare a calității scrisului ei, prof. dr. Tudor Opriș, sub egida căruia a apărut, vorbind de „reabilitarea poeziei cu tentă filosofică”, de o „înclinație spre lirica de meditație și speculație matafizică” și apreciind că autoarea „se mișcă cu pași de balerină, cu mișcări grațioase și volute muzicale care dau poeziei abstracte, de obicei ermetice și obositoare, o ciudată și irezistibilă forță de seducție intelectuală și afectivă”.

Continuarea pe subcluj.ro

Interviu cu Lavinia Sabou

2011-10-02T15:20:00.000+03:00

‹‹Cea mai frumoasă posibilitate și oportunitate, în același timp, pe care această experiență o poate oferi e, după mine, aceea de „a te povesti ție însuți”.››

Paula Cotoi : Când ai descoperit că există o conexiune între tine și literatură și când ai avut primul impuls de a face literatură, la rândul tău?

Lavinia Teodora Sabou : Primul meu contact propriu-zis cu literatura a avut loc după ce am terminat clasa I, când mama mi- a cumpărat de la librărie Creangă, Povești. Povestiri. Amintiri. Îmi amintesc cum veneam de la joacă și mă apucam de citit. Apoi au venit basmele, și tot așa, din poveste în poveste, mi-am dat seama, în gimnaziu, că sunt iremediabil dependentă de ele. Făcând abstracție de compunerile creative pe care ni le amintim cu toții ca teme pentru acasă în generală și de o tentativă neînsemnată de a scrie poezie din clasa a VIII-a, primul adevărat impuls de a face literatură a venit în vacanța de vară de după primul an de liceu. Stăteam în camera mea, se înserase deja și ușa de la balcon era larg deschisă. Nu mai știu cu ce mă îndeletniceam, dar, la un moment dat, a început să plouă torențial și am ieșit la fereastra balconului. Simțeam cum se ridică toată căldura adunată în astfalt peste zi, cum mă pătrunde acea răcoare specifică pe care numai ploile de vară ți-o pot da. Ceva s-a declanșat atunci în mine, m-am întors în cameră și gata. Am început să scriu, pe fundalul sonor al șiroitului de afară.

Continuarea pe subcluj.ro

Interviu cu Maria Patricia Birtocean

2011-06-30T21:35:00.003+03:00

„Cred că fiecare rând pe care-l scriu e un strigăt către celălalt.”

Maria Patricia Birtocean e studentă în anul întâi la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai. A publicat până acum două volume de poezie: Apă și sânge și Anima Mundi, ambele apărute în anul 2008 sub îngrijirea prof. Tudor Opriș. Membră a Cenaclului Literar „Silvania”, s-a numărat, pe parcursul ultimilor ani, printre câștigătorii diferitelor concursuri de creație, județene și naționale, printre care: Concursul de creaţie literară organizat de Cenaclul Literar "Silvania", Festivalul Național de Arte pentru liceeni LicArt, Tinere Condeie.

Paula Cotoi: De unde a început și spre ce se îndreaptă scrisul și pasiunea pentru poezie?

Maria Patricia Birtocean: Ţin minte că aveam vreo 5-6 ani, în casă era aprinsă doar lampa, iar bunicul cu nişte ochelari mari şi rotunzi îmi citea poezii de George Coşbuc. Aşa am învăţat El-Zorab şi Mama, pe de rost. Bunicului ţin minte că îi plăcea Trei Doamne şi toţi trei şi nu înţelegeam de ce, la fel cum nu înţelegeam de ce poezia Mama m-a facut să plâng atunci; dar atunci mi-am propus, oarecum, să fac lucruri care să le creeze oamenilor sentimente atât de puternice, până la lacrimi. În momentul în care plâng, oamenii sunt mai conştienţi, mai apropiaţi de sufletul lor. Îmi plăceau toate formele de manifestare artistică dătătoare de senzaţii puternice, şocante, pentru că era un fel de purificare...

Continuarea pe subcluj.ro .

Meki.ro - pentru parinti

2011-06-28T11:00:00.002+03:00

Astăzi, avem la micul dejun o porție sănătoasă de meki.ro, secțiunea părinți. Pentru că oficial sunt în vacanță, n-am să încerc să vă mai conving că revista de benzi desenate, și site-ul aferent ei, au de oferit și studenților. La urma urmei, ce atâta tevatură în jurul studenților? Studenții au reduceri la transport, studenții au reduceri la concerte, studenții mănâncă ieftin, studenții vor tabere, studenții în sus și studenții în jos, și acum să îi favorizăm și în spațiul virtual. Azi nu. Deși, sincer vorbind, ne face plăcere.

Meki.ro, la fel ca revistele Meki, se îngrijesc nu doar să ofere instrumente ultile educației adecvate a copiiilor, ci vin în ajutorul părinților cu mijloace prin care pot să le ofere această educație, cu sfaturi, recomandări, sugestii. Nu am fost niciodată de acord cu revistele/ cărțile/ oamenii care au impresia că pot să-ți pună la dispoziție secretul succesului, rețeta miraculoasă pentru o relație perfectă, pentru îmblânzirea bestiei din copilul tău, pentru escaladarea Everestului sau ce-o mai fii. Un articol sau o carte de acest gen nu poate să ofere decât o perspectivă foarte largă, generalizatoare, sau mult prea îngustă, în ambele cazuri, însă, șansa ca sfatul să funcționeze pentru toți cei cărora le este adresat tinde spre 0. Ce îmi place la Meki? Nu am găsit asemenea pretenții de a oferi marea cu sarea. Sunt, pur și simplu, ridicate anumite probleme, sunt puse întrebări, încât părinții sunt invitați să reflecteze asupra relației pe care o au cu fiul/fiica lor, asupra comportamentelor pe care doresc să le încurajeze, iar sfaturile pe care le oferă sunt pertinente, bazate pe informații ce țin de psiho-pedagogie, asumându-și limitele.

Secțiunea care-mi pare foarte tare e cea de jocuri pentru părinți și copii. Practic părinții sunt învățați să se joace din nou și le sunt oferite soluții pentru anumite momente de „criză”, cum ar fi un drum lung sau o petrecere cu mulți pici. Jocurile propuse sunt simplu de aplicat, și deși la prima vedere par plictisitoare ori banale, tind să cred că au efect. În plus, te încurajează să-ți creezi propriile metode de entertaining, să adaptezi ideile lor la nevoile tale și ale copilului. Și, nu în ultimul rând, unele dintre jocuri ar putea crea atmosferă chiar și într-o gașcă de studenți.

Așadar, meki.ro e binevenit pentru părinții care sunt preocupați de educarea și dezvoltarea armonioasă a fiilor lor sau pentru părinții ajunși în pragul disperării sub presiunea energiei inepuizabile a prichindeilor.

Meki junior

2011-06-24T22:53:00.002+03:00

Nu am terminat cu examene. sesiune, învățat, nu încă, dar azi într-o bine-meritată pauză, mi-am urmat sfatul de ieri și am mai dat o raită pe meki.ro. Și ce să vezi și să nu crezi, am descoperit pagina separată a lui Meki Jr., pe care din grabă ori nebăgare de seamă am omis-o ieri.

Sigur că acum va așteptați să revin asupra sentinței definitive și irevocabile de ieri și să spun că m-am înșelat, ca totuși meki.ro e mai potrivit pentru copii și că am cam dat-o în bară cu argumentația. Ei bine... nu chiar. Și asta se datorează, cel mai probabil, faptului că, uitând să mă mai uit în buletin/certificat de naștere/ acte similare, am rămas suspendată undeva în lumea prunciei din care nu mă las scoasă nici cu patentul. De aici, încercarea mea de a vă convinge că meki.ro e și pentru voi, ia două direcții:

1. Se prea poate să fiu ciudată, dar cu siguranță nu sunt singura rămasă cu mintea sau cel puțin cu plăcerea copilăriei. În acest caz, vă încadrați perfect și înțelegeți cum stă treaba fără alte explicații.

2. În situația în care vă simțiți ancorați în realitate, cu o minte ce nu dezminte vârsta pe care chiar o aveți, discuția se schimbă. Punctul vostru sensibil e nostalgia. Oricât de adult, matur, bătrân te-ai simți, presupununînd chiar că îți și place postura asta, din când în când ți se mai face dor să te copilărești sau, pur și simplu, să-ți amintești de „vremurile bune”, când nu te jucai Manager, ci fotbal cu o minge spartă în fața blocului sau, în cel mai bun caz, un Tetris (pe aparatul împrumutat de la un prieten, sau pe care tata la împrumutat de la un coleg).

Cum răspunde Meki junior așteptărilor, nevoilor, dorului celor încadrați în oricare din categoriile de mai sus?

În primul rând e pentru copiii sub 7 ani, deci exact vârsta jocului și atât. În al doilea rând, aduce piesele din puzzle-ul care ne construiau și nouă copilăria: povești ilustrate, jocuri de gen: ajută-l pe iepuraș să ajungă la morcovi, sau : unește punctele, fișe de lucru ca la grădiniță și povești audio ( „most wanted” pentru mine, singura pe care am avut-o fiind Povestea porcului, pe o casetă ce s-a deformat de la soare).

Pentru că motto-ul zilei pe meki.ro e „Cu cat omul gandeste mai putin cu atat vorbeste mai mult.” , mă apropiu de concluzie. Așadar, cei care încă vă uitați din când în când (sau tot timpul) la Tom & Jerry, Scooby Doo sau Power Puff Girls, zic să treceți și pe la Meki. Sigur veți găsi ceva pe gustul vostru.

Meki.ro - pentru copii sau... nu

2011-06-23T21:26:00.002+03:00

Zilele acestea a fost lansat meki.ro, site al Asociației Media Kinder dedicat, în principiu, copiilor și părinților care au oportunitatea de a accesa un nou model de educație, disponibil, de altfel, și până acum prin revistele Meki si Meki Junior. Dar cum viața noastră începe sa pară de neconceput fără internet, inițiativa e cu atât mai binevenită.

După cum spuneam, meki.ro se adresează copiilor și părinților, dar aruncând o privire am ajuns la concluzia că, fără sa mă încadrez la una din aceste categorii, m-am gasit citind entuziasmată benzi desenate despre bătălia de la Rovine, ca să nu mai vorbesc despre atât de utilele informații furnizate de mințile năstrușnice ce l-ar putea face gelos pe Ianțu cu toate „lucrurile tăznite” din emisiunea lui. Una mi-a rămas pe o circumvoluțiune de încă mă distrez: „La ce foloseste steagul? Steagul foloseste ca atunci cand veneau turcii peste noi, ei nu stiau pe ce tara veneau si atunci noi le aratam steagul si dupa aia ei stiau. ” Ce Științe auxiliare ale istoriei? Ce Vexilologie? Explicația supremă e asta.

Cred că e evident că studentă la Istorie fiind m-am cam lăsat furată de peisajul acestui domeniu... ceea ce nu înseamnă că pentru cei cărora istoria le displace profund s-a pus punct, s-a încheiat paranteza și se ia zborul spre alt cuib. Cuprinzând jocuri, benzi desenate sau articole din ariile cele mai variate ale cunoașterii : de la științe naturale, la mașinării și sănătate, sau de la modă la sport, meki.ro se pliază perfect pe o pauză de sesiune.

Că veni vorba, pauza mea se cam aproprie de punctul terminus. Ca o observație personală: site-ul e potrivit și pentru studenții care de la prea mult stres, prea mult învățat sau prea mult extaz datorită 5-ului visat noapte și zi, au dat în mintea celor mici. O gură de copilările nu strică!

Povestea ei pe subcluj.ro: Alexandra Cristea

2011-06-20T00:51:00.002+03:00

« Şi de colţul nostru de lume
Va atârna un simplu stilou,
Un stilou sângerând albastru. »

Alexandra Cristea nu e “local native”, nu şi-a petrecut copilăria printre blocurile Clujului, soarta i-a hărăzit Zalaul, dar îşi petrece aşa-zişii “cei mai frumoşi ani” aici. E studentă la Facultatea de Litere, pentru că literele sunt un fel de mâini de rezervă pentru ea sau, cel puţin, degetele de la cuvinte. Nu are pretenţia să îşi sau să îi spunem "scriitoare", dar scrie şi scrie bine, au spus-o alţii înaintea mea în repetate rânduri.

Continuarea aici.

La rascruce de vanturi sau bestseller?

2011-04-27T22:46:00.001+03:00

Poate parea bizara intrebarea, cartea asta e un bestseller al tuturor timpurilor; dar eu ma refer in continuare la acel tip de bestseller care se lauda ca-ti da secretul vietii si in esenta nu-ti aduce nimic nou si, pe de alta parte, ma refer nu la carte (n-am citit-o si nu sunt sigura ca vreau) ci la piesa de teatru in regia Adei Lupu, care mi-e inca proaspata dupa o saptamana si, de cand am vazut-o la Teatrul National Cluj. Superb! Sublim! Cu toata drama si patetismul, desfasurarea asta de actiuni si sentimente, contradictorii si in fierbere, ofera raspunsuri pentru cei ce cred sau nu in iubire, in relatii, in sexul opus, pentru cei rataciti, indisponibili, nehotarati, orgoliosi, daramati, introverti sau cum or mai fi ei si cum ne-arata toate brosurelele, carticelele, blogurelele si revistele cu titluri dansante ori cosmopolite ca nu-i bine deloc si ca ne spun ele ce si cum. Subtil si emotionant, poate exagerat pe alocuri (pentru unii cel putin), piesa - cu interpretarea aceasta grozava, zic eu- da solutii mai adecvate, adaptate fiecaruia pentru ca fiecare o interiorizeaza si o traduce pentru sine in functie de propriile cautari si intrebari.

Asadar, prefer o seara eleganta la teatru, cu trairi intense si cu capacitatea de a vari printre randuri adevarate secrete ale vietii, unei lecturi facile si pline doar de emfaza autorului care are impresia ca e vreun alchimist sau ceva.

Eliade sau bestseller?

2011-04-07T09:44:00.000+03:00

Eliade . Bestseller. Ce treaba au una cu alta? Asta e, nu prea au legatura... Sa tot fi fost vreo carte scrisa de el bestseller, in sensul de vanzari uriase, dar nu vorbim aici doar de vanzari. Ce spune "bestseller"? Fie cartea a castigat un premiu international, fie e un autor pe care il citesc fetele cu tocuri in metrou pentru ca e "la moda", fie e amuzanta si facila, fie e o chestie care se vrea incadrata la un domeniu pompos, gen filosofie, psihologie, sociolocie, sau ca sa fie si mai clar, la o subcategorie: relatii interumane, comunicare intrapersonala, autocontrol, inteligenta de toate soiurile, complexitatea sufletului, misterele pamantului, secretele vietii, ale fericirii si nemuririi. Si se cere musai un titlu pe masura, care sa te convinga ca vei afla adevarul absolut si solutie la toate problemele tale. La acest tip de "carti" ma refer acum. La cele care iti promit ca viata ta va lua o turnura neinchipuita si vei trai fericit pana la adanci batraneti, ascunzandu-se in spatele unui domeniu dintr'asta care le da autoritate, insa, fara sa aiba nimic stiintific.

Eliade a scris de la eseu la tratat, trecand prin domenii dintre cele mai diverse, dar a stiut unde se plaseaza. Cand a scris literatura nu s-a considerat istoric, cand a scris istorie a religiilor a fost riguros si nu si-a amestecat talentul pentru ca lucrarea lui "sa prinda la public", cand a scris un eseu l-a scris sincer, a cautat sa spuna lucruri esentiale, fara sa isi aroge vreo calitate de mare maestru intr'un palier al cunoasterii.

Citesc Eliade, Oceanografie si am gasit inca un motiv pentru care imi place. Intr-un paragraf spune tot ce se chinuie acesti "psihologi" specialisti in "relationare", preocupati de binele omenirii. Iata paragraful :

Spun oamenii ca au cautat viata intreaga "femeia ideala" si n-au gasit-o. Absurd. O puteau gasi in oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevarata, care sa rupa cercul insului lor, sa infranga instinctul de conservare care ii zidea in fata dragostei, sa anuleze acel abstract dor de "femeia ideala", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolica si amuzanta; caci e foarte confortabil sa "cauti" vesnic, mai greu e sa gasesti si sa nutresti ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.

Si acum sa va dau cateva titluri de carticele care dezbat cam aceeasi chestiune si se vand ca painea calda: Inteligenta romantica, Iubeste-l sau lasa-l. Testul relatiilor fara sens, Barbatul de azi explicat femeilor, Women, Fire and Dangerous Things, Cum sa ne marturisim iubirea .

Aleg Eliade!

Istoria...

2011-04-02T22:46:00.004+03:00

Istoria este un pact între cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă.

Edmund Burke

***

2011-03-14T20:42:00.000+02:00

Nu scrasni din dinti

Cand ai marginea lumii

Pres la usa,

Cand aici sau dincolo

Nu au inteles

Pentru ca tu ai doar un prag,

Cand incepi sa’ti imaginezi

Trompa lui Eustachio

Si cum arata o ureche interna lezata

De atat claxonat si

Nici urma de Pink Martini,

Si nici urma de echilibru

Si nici urma de mana de Om.

Nu inchide ochii

Si nu’ti strange ploapele cu putere

La fiecare inchinare la idoli

Si la virgule aruncate in deradere.

Nu te lipi de trup

Si nu’i cere adapost

Sau sa iti ia din tremur.

Marea a tacut si se face tarziu.

Ca un Iona vom rosti cu totii :

Se face tarziu in mine

Ca un pescar fara noroc

Vom sta intre doua burti de peste

Si marea nu se va misca.

Marea a tacut

Tu priveste si respira,

Nu scrasni din dinti.

Fara vreo legatura...

Je t'aime

2011-02-16T01:47:00.000+02:00

Absurdul - concluzie

2011-02-10T20:39:00.000+02:00

Așadar, dincolo de a fi un subiect generator de numeroase întrebări pentru filosofie, ori o caracteristică a teatrului modern, absurdul a primit și alte valențe. Literatura română și, mai cu seamă, literatura română postbelică oferă un exemplu semnificativ, în acest sens, prin operele ce înfățișează situații absurde, atitudini absurde, sisteme absurde. Cu toate că este evidentă abordarea originală, marcată de specificul istoric, se pot realiza numeroase analogii cu literatura universală, demonstrând nu doar un sincronism, cum ar spune Lovinescu, ci și o valoare a operelor ce le înscrie în universalitate.

Opera lui Marin Preda se axează, în mare parte, pe analiza reacțiilor omului la noua ordine ce este dictată sau, cum afirmă Marin Iancu în prefața Dicționarului de personaje prediene, pe „ilustrarea procesului de depersonalizare a umanului în momentele de dezlănțuire a politicului în formele uniformizatoare ale dictaturii”[1]. Astfel, teoria absurdului se aplică într-o manieră fericită pentru literatură, cu toate că e nefericită în substanță.

Cel mai iubit dintre pământeni, „roman total”, cum îl numește Eugen Simion, surprinde conceptul, dezvoltându-l în câteva direcții, chiar dacă poate fi identificat ușor în fiecare plan: de la cel social, la cel moral, psihologic, sentimental. Perspectiva subiectivă din care e construită narațiunea, cu excepția fragmentului prezentat de Stefan Pop Ciceo, oferă totuși o imagine neștirbită, datorită impresiei de viață trăită, receptată și ilustrată cu mare precizie și sinceritate. Pentru Petrini, cotidianul devine un univers concentraționar, asaltând eul mai întâi din exterior, în cercuri tot mai apropiate de ființa sa, dar experiența lui este, de fapt, exponențială pentru categoria intelectualilor.

[1] Marin Iancu, Andreea Vlădescu, Marin Preda- Dicționar de personaje, p. 6

3. Absurdul ca mod de viaţă – Cel mai iubit dintre pământeni (III)

2011-02-10T19:10:00.000+02:00

3.3.Absurdul – percepţie subiectivă

Fiind o confesiune, acesta prezintă o perspectivă subiectivă, personajul principal şi narator înfăţişând în mod nemijlocit propriile reacţii, gânduri sau trăiri. După cum susţine Camus “omul este prada propriilor adevăruri”, se ghidează după ceea ce înseamnă firescul pentru el, astfel că absurdul nu poate fi justificat în afara celui care îl afirmă[1].

În contextul sistemului raţional după care acţionează Victor Petrini, absurdă este credinţa în Dumnezeu, de care, însă, nu se dezice totalmente, căci, deşi în adolescenţă afirmă cu trufie că îşi pierduse sentimentele pentru divinitate, pe întreg parcursul evoluţiei sale persistă speranţa, chiar în momente care par fără ieşire. Se aseamănă, astfel, cu creaţia lui Kafka ce “refuză Dumnezeului său mareţia morală, evidentă, bunătatea, coerenţa, dar nu o face decât pentru a i se arunca la picioare cu o şi mai mare râvna” aşa cum afirma Albert Camus[2]. Absurdă este şi despărţirea de Nineta, al cărei motiv este imprecis, un capriciu al fetei şi o încăpăţânare a sa, şi în faţa căreia cei doi rămân senini, anormal în raport cu semnificaţia momentului cu valenţe negative. Apoi, absurdă i se pare lui Petrini posibilitatea ca soţia prietenului său Petrică Nicolau, Matilda, să-l viziteze “şi totuşi acest lucru absurd avu loc : într-o după-amiază, cam după o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea în uşa”. Mai târziu, gestul straniu a lui Petrică nu doar că i se pare inexplicabil, ci îl infioară. Dar mult mai absurdă i se pare lipsa de reacţie a Matildei pe care o va înţelege când va afla despre boala prietenului său. Tot într-un astfel de context, în care are o viziune limitată de necunoaştere a anumitor aspecte, în acest caz fiind vorba de tarele regimului comunist, Victor consideră absurdă groaza vizibilă de pe chipul lui Cubleş în momentul în care este scos din rânduri, la manifestaţiile de 7 noiembrie. Este evidentă aici ipoteza camusiană conform căreia “dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului”. În evoluţia lui Petrini este vizibilă adaptarea la situaţie şi instaurarea unei viziuni ample care, în final, elimină absurdul prin scepticism, protagonistul pierzând, în mare, capacitatea de a se mira, devenind în oarecare măsură imun la ceea ce altădată i se părea fără sens, inacceptabil, absurd. Comparând, Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, oferă o viziune evident subiectivă asupra dublei experienţe, cu accent pe cea amoroasă, războiul fiind mai degrabă un prilej de detaşare, de evoluţie. Percepţia lui asupra sentimentelor şi relaţiei cu Ela, iniţial cu tendinţe hiperbolizante, se modifică, prin prisma evenimentelor cu adevărat tragice, de pe front, încât, în final, ajunge să înţeleagă absurditatea situaţiei şi priveşte realitatea cu alţi ochi.

Aşadar, iniţial, Victor Petrini are un set propriu de valori, un sistem de gândire, la care raportează acţiunile celor din jur, dar contactul cu schimbările societăţii îi aduce capacitatea contextualizării, rezultând o percepţie în care absurdul de odinioară, e normalitate.

[1] Albert Camus, Mitul lui Sisif, p 43

[2] Idem., p 121

3. Absurdul ca mod de viaţă – Cel mai iubit dintre pământeni (II)

2011-02-09T12:27:00.000+02:00

3.2.Absurdul şi justiţia

În afirmaţia lui, Petrini surprinde chiar absurditatea sistemului represiv, mai ales în ceea ce priveşte justiţia. În acest sens, propriul său exemplu realizează o amănunţită descriere a acestei zone sociale.

Arestarea sa este comparabilă, astfel, cu cea a lui Joseph K. , personajul principal din romanul Procesul a lui Kafka. Ambii se confruntă cu situaţia surprinzătoare, inexplicabilă şi fără sens în care, în cel mai neaşteptat moment, primesc vestea că sunt arestaţi, de la nişte străini care le trec pragul, cu mai multă violenţă şi îndrăzneală în Cel mai iubit dintre pământeni, dar mai dezinvolţi şi cu un aer mai firesc în Procesul. Asemănarea merge mai departe, căci, cei doi sunt arestaţi în momente importante din viaţa lor: Petrini, la finalul zilei botezului fiicei sale, iar Joseph K. în dimineaţa zilei în care împlinea 30 de ani. Coincidenţă sau nu, acest fapt poate fi interpretat ca fiind mâna destinului care işi spune cuvântul mai mult sau mai puţin în cele două opere. De altfel, Procesul a fost în general perceput ca o parabolă a sancţiunii omului de către destin, ca o dramă a vinovatului fără vină a cărui existenţă pare o farsă, iar opera lui Marin Preda include în vasta sa tematică şi tema omului ca jucărie a soartei, cum afirma Eugen Simion. Absurdul apare, însă, în lipsa argumentelor pentru care cele două personaje sunt arestate. Prima frază din romanul Procesul consemnează un amănunt care şochează prin conţinutul său nefiresc şi prin lipsa de precizie şi cauzalitate: “Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţa arestat”. Pe de altă parte, arestarea lui Petrini încheie primul volum în aceeaşi manieră neclară, misterioasă, contradictorie, evidentă prin replica cifrată a căpitanului :“Găina a ouat”. Fără să li se dea explicaţii, fiecare dintre ei e luat prizonier în propria locuinţă, având parte de o percheziţie minuţioasă. Dacă în cazul lui Petrini, reprezentanţii autorităţilor doar îi cercetează imobilul ca şi cum “ar căuta o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui”, cei care vin să îl aresteze pe Joseph K. se instalează în salonul acestuia ca în propria lor casă. Din acest punct cele două poveşti cunosc turnuri diferite, dar anumite aspecte rămân similare. Astfel, Victor va fi dus la Securitate unde află care sunt acuzaţiile care i se aduc. Proba, o scrisoare greşit înţeleasă, deşi îl uimeşte pe protagonist, îi dă şi un sentiment de linişte. Cu toate că este uşor atacabilă şi Petrini oferă explicaţia, de altfel plauzibilă, a formulei incriminatoare “aştept ordonanţele dumneavoastră”, justiţia va continua demersurile ei. De altfel, şi în romanul lui Kafka există aceasta încercare permanentă de a afla acuzaţiile şi de a proba nevinovaţia. În ambele cazuri, însă, aceste intenţii sunt respinse fără drept de apel. Totuşi, cei doi sunt supuşi la interogatorii nenumărate şi lipsite de sens care îi aduc în situaţii disperate; Petrini mărturiseşte “Faceţi ce credeţi, spuneam, condamnaţi-mă, împuşcaţi-mă, dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactică, ci cu adevărat cel mai adânc instinct al meu intrase în alarmă: dacă mai continuam să le răspund, puteam muri sau să-mi pierd minţile”, iar Joseph le strigă “Bandă de golani! Vă dăruiesc toate interogatoriile!”. Cu privire la autorităţile justiţiei şi la mecanismele ei, cele două romane oferă de asemenea opinii similare:“îndată după arestare nu se căutau motive pentru a elibera prizonierul, ci de a-l condamna” şi “în dosul interogatoriului la care sînt supus astăzi, se află o mare organizaţie, o organizaţie care plăteşte nu numai paznici venali, inspectori şi judecători de instrucţie nerozi, dar mai întreţine şi judecători de rang înalt şi foarte înalt, cu numeroasa şi inevitabila lor suită de valeţi, de scribi, jandarmi şi alţi auxiliari, poate chiar şi călăi, nu mă sfiesc să rostesc cuvîntul. Iar sensul acestei mari organizaţii, domnii mei, în ce constă ? în a aresta oameni nevinovaţi cărora li se intentează procese stupide”. Dacă la Kafka procesul este tema principală, dând şi titlul romanului, şi se desfăşoară timp de exact un an, în Cel mai iubit dintre pământeni, procesul este superficial, doar o formalitate. Condamnarea intervine în ambele cazuri: absurdă, dar tragică în Procesul şi suportabilă în Cel mai iubit dintre pământeni. În situaţia lui K., deşi acestuia îi este permis să-şi continuie viaţa aparent normal, i se va acorda o pedeapsă mult mai gravă şi, deci, mai absurdă – moartea.

Intersectarea cu justiţia are efecte negative asupra celor doi, diferite fiind doar perioadele în care acestea se manifestă: după prima detenţie în cazul lui Victor şi după aflarea veşti că este arestat, la Joseph. În plan psihologic, Petrini este marcat de amintirile experienţelor tulburătoare din perioada încarcerării care îi produc insomnii sau coşmaruri, în timp ce K. îşi pierde capacitatea de concentrare şi atenţia din cauza grijii pentru proces şi a derutei provocate de evenimentele inexplicabile cu care se confruntă, devenind tot mai absent, fapt care afectează calitatea muncii sale. Tot profesional, este afectat şi Victor, căci nu va fi reintegrat în învăţământ şi este nevoit să lucreze, pe rând, pentru o firmă de deratizare, într-o uzină şi la o organizaţie regională de achiziţionare a cărnii. Mai mult decat atât, relaţiile lor au de suferit prin faptul că se simt constrânşi să se raporteze diferit la ceilalţi. Dacă legătura lui Victor cu tatăl său este periclitată, acesta aducându-i diferite reproşuri, Joseph va fi pus faţă în faţă cu unchiul său Albert care este indignat de situaţia în care ajunge nepotul său, acuzându-l că a pătat numele familiei.

Aşadar, cele două romane prezintă asemănări care surprind mai mult sau mai puţin absurdul în acest context creat de justiţie. Dar în romanul lui Preda, absurdul nu se limitează la acest aspect social.

3. Absurdul ca mod de viaţă – Cel mai iubit dintre pământeni

2011-02-08T14:26:00.000+02:00

Mărturie despre un sistem aberant, romanul Cel mai iubit dintre pământeni surprinde aspecte ce într-o societate liberă, care respectă drepturile omului, s-ar situa în zona absurdului. Dar neprevăzutul, neînţelesul sau chiar non-sensul se instalează şi în situaţii ce nu privesc zona politică, ci ţin doar de viaţă, sugerând faptul că întreaga existenţă a lui Victor Petrini pendulează între extreme, între concret şi abstract, subiectiv şi obiectiv, a trăi propriu-zis şi a analiza viaţa.

3.1.Absurdul şi moartea

Sentimenul absurdului, în viziunea lui Albert Camus, “nu-i decât divorţul dintre om şi viaţa sa”, ori la Petrini acest divorţ nu există, el afirmând “mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător”. Personajul acceptă această idee, chiar o reformulează prin cuvintele “te simţi străin de propria fiinţă”, dar atâta vreme cât “ai conştiinţa că ea este totul”, absurdă este doar moartea.

Romanul debutează tocmai cu o meditaţie asupra acestei teme majore, care va reveni în diferite forme pe tot parcursul romanului. Astfel, moartea e absurdă în condiţiile în care omul e ataşat de viaţa sa şi nu o poate percepe decât ca pe o idee, e absurdă atâta timp cât cauza ei e absurdă (cum este cazul tinerei studente bănăţene care se sinucide pentru că este jignită şi umilită de reprezentanţii facultăţii şi ai partidului în şedinţa universităţii), dar devine unica soluţie salvatoare pentru Victor când comite cele două crime. Printr-o analogie, salvatoare e crima, înfaptuită de Oreste, şi în „Muştele” lui Jean Paul Sartre, cu toate că locuitorii îndoctrinaţi ai oraşului Argos o percep ca pe o satisfacţie a Erniilor, o povară în plus în bagajul remuşcărilor. De fapt, crima poate fi percepută (probabil mai puţin la Preda şi, evident la Sartre) ca un fapt simbolic de revoltă, de eliberare de sub greutăţi inexistente, induse doar masei, prin manipulare.

Petrini analizează viaţa şi moartea ca un filosof şi stabileşte într-un dialog cu bunicul său că “rostul vieţii e să te bucuri că traieşti”. Această concluzie este formulată în urma detenţiei care vine ca o revelaţie în acest sens, dezvăluindu-i bucuria lucrurilor simple care asamblate construiesc viaţa. În acest context, personajul precizează : “Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb sau la un canal, şi fără posibilitatea de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămână liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens.” Diferită este concluzia personajului sartrian Pablo Ibbieta, care încearcă să îşi privească propria condamnare la moarte cu sânge rece, doreşte să înţeleagă moartea şi reuşeşte să ajungă la un sentiment total de detaşare, încât toate amintirile i se par caraghioase şi orice acţiune a celor din jur îi stârneşte râsul : „Le vedeam micile manevre şi eram uimit că există oameni capabili să-şi piardă vremea cu aşa ceva.”, căci totul îşi pierde sensul pentru „un om care avea să moară imediat”.

2. Absurdul în literatura română

2011-02-07T10:23:00.004+02:00

Chiar dacă, aparent, absurdul pare apanajul epocii moderne, literatura a resimţit influenţa acestui concept, chiar dacă în forme diluate, chiar de la Sofocle. Aceeaşi istorie o are şi în literatura română, cum afirma şi Serge Fauchereau: „există în literatură ca şi în cultura populară din România, o întreagă tradiţie a absurdului". Dar ideea se conturează în perioada paşoptistă, mai degrabă, în romantism prin asociere cu oniricul sau grotescul, dar şi în realism, mai ales la Caragiale. Profund tragic, prin multiplele implicaţii ontologice, absurdul se manifestă prin comic pentru că nu oferă nicio ieşire. Caragiale nu se străduieşte să creeze un absurd rizibil şi înfricoşător totodată, ci se multumeşte să-l extragă din realitatea în care-l surprinde existând din abundenţă. Receptându-l cu luciditate şi amărăciune, îl supune atenţiei celor care trec pe lângă el nesesizându-l: „Trecem pe lângă absurditate şi nu ridicăm măcar o sprânceană revoltaţi; auzim neghiobia şi nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustaţi; vedem impostura şi ticăloşia, şi zâmbim frumos, ca la întîlnirea celor mai bune cunostinţe”. Astfel, nimeni nu observă oportunismul întruchipat în Coriolan Drăgănescu („Tempora”) sau Nicu Ionescu („Autoritate”), şi nimeni nu e revoltat în faţa demagogiei orbitor de clară a lui Caţavencu, pe nimeni nu miră că duşmanii de ieri devin peste noapte fraţi, că instrumentul puterii citeşte „ca evanghelia” ziarul opoziţiei dar îl “umflă” pe proprietar, sau că senilul, şiretul, iresponsabilul Dandanache va conduce destinele urbei X, etc. Astfel de situaţii absurde sunt frecvente la Caragiale, dar ele ţin, demonstrabil, de inconsistenţa şi absurditatea realităţii exterioare pe care o oglindeşte, de fapt, chiar dacă nu întotdeauna cu fidelitate. Un aspect, pe care Caragiale îl valorifică, este limbajul: uzura expresiilor verbale, convenţionalitatea, capcanele automatismelor redate prin clişee verbale. O mostră a absurdităţii în plan lingvistic, ca expresie a non-comunicării, este schiţa „Căldură mare”, în care atmosfera caniculară justifică sterilitatea dialogului apropiat de absurd.

Urcând pe treapta istoriei, următorul moment reprezentativ pentru aplicarea conceptului în literatură este avangardismul, exercitat în România din anul 1913, dar activ mai ales în perioada 1922-1932. Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. Un precursor al avangardei literare poate fi socotit Urmuz, care anunţă absurdul suprarealist prin prozele sale. În seria scrierilor absurde se înscrie şi microromanul "Ismail si Turnavitu", descriptor al unei lumi ilogice, ireale. Dar inovaţiile literare realizate de el – vizînd portretizarea personajelor, textul-colaj, condensarea/răsturnarea narativă şi absurdul – se regăsesc în multe dintre scrierile avangardiste.

Epoca dintre cele două razboaie mondiale este a doua mare epocă în literatura română, după aceea a marilor clasici. Într-un timp ceva mai scurt decât spaţiul unei generaţii, literatura română atinge un nivel european, putând fi comparată cu oricare mare literatură constituită. În acest sens, Eugen Ionescu este unul din ambasadorii literaturii române în Europa, prin teatrul absurdului. Cel care a folosit pentru prima dată sintagma "teatrul absurdului" este Martin Esslin, referindu-se la opera a patru dramaturgi: Samuel Beckett, Eugène Ionesco, Jean Genet şi Harold Pinter şi desemnând o direcţie teatrală importantă a secolului al XX-lea, care se bazează pe demonstrarea faptului că existenţa este lipsită de semnificaţie si evidenţiază iraţionalitatea în care se pierde umanitatea. Unui univers real absurd, care goleşte de sens existenţa umană, care, cum spune Eugen Ionescu, este "pe nedrept obiectiv, dar în realitate total suprareal, baroc, bizar, neobişnuit", i se adecvează o formulă estetică pe masură: "Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârşit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic." Bulversarea valorilor şi a conceptelor tradiţionale ale esteticului conduce la o modificare radicală asupra conceperii instanţelor textului dramatic: acţiune fără evenimente logice, alunecând pe panta absurdului; personaje anonimizate până la reificare, până la confundarea cu obiectele, devenind simple marionete; limbaj banal, ridiculizat, noncomunicativ, parodic, adevărata criză a limbajului; teme literare grave golite de gravitate, cu implicaţii groteşti, tragicul existenţei convertindu-se în comic, în râs amar, demolator, întreaga organizare literară luând aspect de farsă tragică. Eugen Ionescu însuşi afirma că dintr-un unghi de vedere comic tragicul existenţial se observă mai bine, ironia fiind mai relevantă pentru situaţiile absurde decât patetismul, liricul sau tragismul teatrului tradiţional.

În literatura română postbelică, absurdul capătă, însă, alte valenţe, determinate de noul context social-politic. Relevantă în acest sens este afirmaţia lui Matei Vişniec, ororile comunismului fiind o temă mereu dureroasă şi recurentă în opera şi în interviurile sale: Nu trebuie uitat însă că, în România, la ora aceea, absurdul era de fapt realitate. La noi, ca să descrii viaţa unui om care se scoală de dimineaţă şi se culcă seara, iar între aceste momente traversează o zi-lumină, înseamnă a face literatură absurdă. Omul era supus presiunii puterii, mediului, ideologiei etc. Avea o gândire dublă: una spunea acasă şi alta pe stradă. Se chircea în sine ca să nu-şi arate adevăratele sentimente. Toată această schizofrenie care marca societatea românească era de o asemenea absurditate, încât, descriind în mod realist ceea ce se întâmpla, obţineai deja o literatură absurdă. Deci, pentru mine absurdul n-a fost chiar absurdul estetic al lui Ionesco sau Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc"[1]. În acest sens este prezent absurdul şi în opera lui Marin Preda.

[1] Daniela Magiaru, Dramaturgul ludens, www.aurora-magazin.at

1. Absurdul- concept filosofic, estetic, literar

2011-02-06T22:15:00.004+02:00

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, termenul „absurd” denumeşte o calitate a ceva „care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic”. Dar dincolo de această definţie, absurdul este o realitate, devenind obiect de studiu pentru filosofie şi estetică, dar şi tematică generoasă pentru literatură.

Cum afirma Adrian Iorgulescu, „Aparent, categoria reprezintă produsul epocii actuale, atât de contradictorie, chiar schizoidă în datele şi manifestările sale”.[1] În fapt, fără a detalia, în forme mai estompate o vom regăsi în aporiile lui Zenon, în antimoniile metafizicii lui Aristotel, în tragediile lui Sofocle, în episoadele Divinei Comedii a lui Dante, în personajele lui Swift, Dostoievski sau Caragiale. Sunt antedatări marcante dintr-un şir practic neîntrerupt de creaţii legând antichitatea de modernitate, ce păstrează în comun atât sentimentul unor inadecvări profunde la context, cât şi fondarea pe o gândire a paradoxului, antitezelor, antagonismelor. Pentru a înţelege operele care surprind absurdul (în măsura în care ele vor să se facă, să se lase înţelese), trebuie să determinăm conceptul de absurd, să‑i găsim rădăcinile istorice, filosofice. Într‑adevăr, înainte ca să fi apărut o literatură a absurdului, conştientă de problematica ei, gândirea teoretică şi‑a pus problema absurdului. În epoca noastră, în care literatura are atâtea implicaţii filosofice, era firesc ca ideile unor gânditori (dintre care unii ei înşişi autori de opere literare) să pătrundă în lumea artei. Ideea absurdului se poate spune că a precedat reprezentarea sa literară. De altfel, chiar dacă există o trăire originară a absurdului, o intuiţie, un sentiment al absurdului, în cele din urmă absurdul reprezintă o atitudine teoretică faţă de lume, de viaţă, faţă de cunoaşterea umană. Există deci o idee a absurdului. Această atitudine teoretică, această idee se cere determinată înainte de toate. Gândirea filosofică, în cursul istoriei sale, a dat conceptului de absurd două înţelesuri constante, primul privind absurdul pe plan strict logic, al doilea considerându‑l pe planul mai larg al teoriei cunoaşterii ori al metafizicii. Dar nu există un „absurdism”, o şcoală literară a absurdului, astfel că nu a apărut încă – şi e puţin probabil să apară, cu toate încercările în acest sens, îndeosebi ale lui Albert Camus – o gândire filosofică sistematică absurdă. Cei pe care ne‑am obişnuit să‑i considerăm părinţii spiritualităţii absurde – Jean-Paul Sartre şi Albert Camus – sunt de fapt, unul, filosof existenţialist, altul, gânditor şi scriitor care a pornit de la meditarea problemelor existenţei. Gândirea lor – oricum s‑ar defini ei înşişi pe sine – e placentar legată de existenţialism. Absurdul e, în fond, o temă de gândire a filosofiei existenţialiste[2].

Din punct de vedere estetic, absurdul e categoria care caracterizează dezacordul dintre om şi mediul său social. Vizibil, mai cu seama, în literatură, se reamarcă totuşi şi în alte domenii precum pictură (tablourile lui Kandinsky), dans ( baletul lui M. Bejart), muzică ( Sonata tacerii lui Cage).

Literatura absurdului este o literaturã care neagã caracterul raţional al vieţii şi deci inteligibil, care poate avea un sens. În existenţialism, absurdul denumeşte neputinţa de a gãsi un sens unic şi o coerenţã deplinã vieţii, de a pune de acord individul cu societatea, cu sistemul. Înţelesurile acordate termenului de fiecare dintre principalii filosofi existenţialişti, de la Kirkegaard la Heidegger, la Sartre şi Camus, diferã foarte mult. Literatura absurdului, în care se pot grupa opere de mare diversitate, este o expresie mai mult sau mai puţin directã a acestei neputinţe de a înţelege şi de a structura legile cele mai generale ale existenţei, ale lumii. Literatura absurdului nu este şi absurdã; ea încearcã sã izoleze drama individului pierdut într-o lume neînţeleasã şi fatalmente ostilã, folosind „procedee cât mai sugestive pentru o expresie directã, nealteratã a faptului existenţial"[3]. Temele abordate pornesc, de fapt, de la reacţia în confruntarea cu absurdul : neliniştea omului în faţa absurdului existenţei şi a neantului, alienarea, solitudinea, disperarea, neputinţa cunoaşterii şi a comunicării, revolta, angajarea.

[1] Adrian Iorgulescu, Absurdul

[2] Absurdul și lumea valorilor, www.scritube.com

[3] Mircea Anghelescu, Dicţionar de termeni literari, 1987 , p 7

Absurdul

2011-02-03T22:30:00.000+02:00

Mi-am amintit ca iubesc "Cel mai iubit dintre pamanteni" si ca desi am scris chestii despre cartea asta n-am postat nimic. O sa postez din nou pe bucati. Incep cu argumentul unei lucrari numite "Teoria absursului in Cel mai iubit dintre pamanteni".

Pentru că îmi place să privesc în jur.

Făra a deveni patetică sau a relua atât de actualul şi bătătoritul subiect al răsturnării valorilor, al societăţii ce se îndreaptă spre nu ştim sigur ce, al contrastelor şi neînţelesurilor omului modern, privesc în fiecare zi în jur. Şi pe lângă aceste idei vehiculate până şi de cei în cauză (pentru că paiul din ochiul altuia se vede chiar şi cu o bârnă în ochiul tău) mintea mea lucrează şi spre o încercare de a inţelege raţionamentele celorlalţi, luaţi individual sau în masă. Am dărâmat zidul din faţa ochilor şi m-am izbit de altul, pe care scrie, cu litere de-o şchioapă, Absurd. Cu siguranţă, de vină e şi incapacitatea-mi exersării unei profunzimi absolute, dar parcă sunt prea multe rupturi în ţesătură.

Cum lamentarea nu e, însa, o soluţie, voi recurge la o viziune optimistă asupra realităţii noastre, pornind tot de la o idee cu mulţi adepţi în contemporaneitate: „să vedem partea plină a paharului” sau „să învăţăm din fiecare experienţă”. Cu siguranţă absurdul nu s-a născut aici şi acum. Şi oferind o deschidere atât de largă, cu siguranţă, a existat şi o preocupare pentru subiect. Şi imi vin în minte nume precum Kafka sau Camus, Eugen Ionescu sau Matei Vişniec. Dar mi-aş propune o incursiune în literatura română, cu absurdul provenit din contextul nostru social, istoric şi politic, prin Marin Preda şi romanul său total, Cel mai iubit dintre pământeni.